Haide-ţi să ne etalăm lucrurile de „valoare” printr-o poză în oglindă.

Te apucă dispreţul (ca să nu spun greaţa, că na, suntem don’şoare, pardon, ladies) când vezi că şi-a cumpărat nu ştiu ce Nikon D8000 ca să-şi facă poze în oglindă, bineînţeles pentru a vedea „prietenii” de pe feisbuc că şi-a cumpărat „Nikonuu acela de care ţi-am povestit, sis”, sau să îşi imortalizeze zâmbetul plin de falsitate, dar nici măcar nu ştie cum ar trebui să încadreze un peisaj, că atunci când „intră” în poză şi cerul acesta trebuie să ocupe o treime din imagine.
Poate nici eu nu ştiu cum se face o fotografie profesională sau cum ar trebui să arate, dar o simt, îmi place şi mă regăsesc mereu în fotografiile realizate de mine şi ştiu foarte bine că aş putea să fac una şi cu un amărât de aparat de unică folosinţă pentru că nu un aparat te face profesionist, ci tu faci aparatul să pară unul extrem de performant (prea puţin mă interesează de lecţiile acelea de fizică în care ne spunea unul care face fotografii doar la ziua liceului sau nu mai ştiu eu când că „Dacă vrei să ai nişte poze cât de cât normale, trebuie să dai o sumă frumuşică pe un aparat”).
Nu vreau să fac apropouri, pur şi simplu simt că trebuie să o spun.